plimbare in rosu sau taina cu ochii verzi

anotimp

dublă singuratate

Nu am moarte cu tine nimic

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestema unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frica, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

Grigore Vieru

despre ceea ce nu va pot vorbi...

uneori mai cad în adâncurile tristetii... si ma inunda ploi de lacrimi dar nu, nu de dragul tau moarte, de dragul prietenilor mei pe care nu-i voi mai putea imbratisa si simti aproape... iubirea de ei e un sentiment de care nu mi-i drag a ma desparte... dorul e o culoare a sufletului si eu nu ma pot desparti de aceasta culoare...

culoarea unei zile

Am avut la un moment dat sentimentul ca am fost eliminat din centrul unei existente… dintr-un jucător de centru am fost trecut la o margine… chiar daca nu sunt singura nu mai contează … contează doar ca fiind la margine nu mai ai aceleaşi posibilităţi… sau poate unghiul de vedere e altul… sau intr-un anumit fel devii un spectator care se vede pe sine însuşi dar nu aşa ca de obicei, nu, e altfel nu ştiu cum…
Eul devine tripartit: eu pozitiv, eu negativ, eu cel care cântăreşte si până la urma decide - aşa numitul factor decisiv,de fapt, pana la urma unicul pozitiv.
Tu ştii cum e: porţile unui posibil viitor se închid puternic in fata ta… gândul, sa baţi in aceasta uşă pentru a o redeschide, nu mai contează cat de larg, acest gând te frământa îndelung si mâinile singure se lasă in jos ca picăturile de ploaie… e atât de simplu sa te faci mic si sa închizi ochii pentru a nu mai vedea si a nu mai auzi nimic din ceea ce te înspăimânta atât de tare… Ai voie sa încerci aceasta stare…
Am încercat-o si nu m-a mulţumit. Te poţi face mic, minuscul chiar, dar tot in aşteptare eşti – aşteptarea unei dezlegări pentru ca o totală eliberare nu se produce… Dar ea, de fapt, nu se produce niciodată.
Picioarele merg singure, direcţia nu mai contează, răsăritul sau apusul soarelui e acelaşi lucru – dimineaţa sau seara acelaşi gri… doar nopţile dispar… sau nu le mai poţi vedea pentru ca totul devine o noapte…
Lumina nu se vede in lumina, întunericul nu poate fi sesizat in întuneric… Dar amintirile poarta in sine lumina! Si dorul, si durerea, si bucuria, si visele… da, nu frica de moarte e groaznica si nici chiar moartea însăşi doar despărţirea de vise…VISELE SUNT VIITORUL NOSTRU – asta înseamnă ca visele sunt ca nişte copii, care nu se vor mai naşte… Cum e sa ştii asemenea lucruri???
Viata îşi are rădăcinile in VIITOR. Dispariţia viitorului duce la dispariţia vieţii… rădăcinile nu mai au puncte de sprijin, nu mai au unde sa-si implanteze speranţele, de unde sa-si extragă hrana pentru, cel puţin, o simpla existenta…

de vorba cu tine

Mă infiltrez în mine însămi pentru a înțelege într-un sfârșit ... dacă vreau cu adevărat sa trăiesc...